Amintiri din „trenul mortii”

In urma cu 69 de ani, “ne puteau omori fara vreun pic de raspundere”

In timpul Holocaustului din Romania au fost utilizate vagoane de marfa pentru transportul evreilor destinati mortii. La Iasi, in 1941, in doua “trenuri ale mortii”, cu destinatia Calarasi si Podu’ Iloaiei, au fost imbarcati 4.432 de evrei. Dintre acestia, 2.594 au pierit. La o saptamana dupa intrarea in razboi, la 29 iunie 1941, generarul Antonescu a comandat in Moldova, sub pretextul colaborarii evreilor cu regimul comunist, ceea ce s-a numit Pogrom, genocid sau “shoad” (soa-masacru, in ebraica). La procesul sau din 1946, Ion Antonescu avea sa spuna: „Este un principiu militar ca in apropierea frontului populatia sa fie deplasata” . El avea sa mentioneze totodata: „germanii au cerut ca (pe) toti evreii din Moldova sa-i adunam în ghetouri” .

Iasi, 1 februarie 2010, ora 09.30. Intr-o incapere mica din Tg. Cucu, veche, dar plina de istorie, il intalnesc pe batranul Finchelstein Leizer, unul dintre cei doi evrei ramasi in viata, supravietuitori ai “trenurilor mortii”. Numai la gandul terorii din 1941, ochii i se umplu de lacrimi, iar mainile framanta incontinuu o batista. De fiecare data cand o strange cu putere, imi dau seama ca unele amintiri dor mai mult decat altele. De parca un anume moment al  Holocaustului ar putea fi mai putin dur decat altul.”Cand vorbesc despre anul 1941, momentele acelea se petrec ca un film in fata ochilor mei. Stiu fiecare detaliu. Niciun regizor, oricat de talentat ar fi, nu ar putea sa redea ce am simtit noi atunci. Daca l-as vedea pe cel care ne-a urcat in vagoanele de marfa, cred ca inca mai traieste, l-as intreba in ce carte de ceferist a citit el ca vietuitoarele pot fi imbarcate fara a le asigura macar conditii minime de supravietuire”, marturiseste batranul care are acum 87 de ani.

“Dupa felul cum ne-or scos din casa, nu ne-au mai dat nicio speranta ca ne vom intoarce”

29 iunie 1941, ora 09.30. ”In acea zi de duminica dimineata, care parea o zi obisnuita, s-a deslantuit aceasta ura antievreiasca, pe care noi n-am putut s-o intelegem”. In 1941, in Tg. Cucu, locuiau 14 familii de evrei. Dintre cei 11 membri ai familiei batranului Leizer, sapte barbati au fost incolonati, impinsi de patru arme, cu mainile ridicate si dusi la Chestura Politiei. Doar femeile evreice au fost lasate acasa, “sa-si ia ramas bun asa… din ochi”. ”Nu doresc niciunei mame, indiferent de etnie sa treaca prin ce a trecut mama cand a vazut cum ii sunt luati sapte barbate din casa”, marturiseste printre lacrimi Finchlestein Leizer.

La Chestura din strada Alecsandri au fost adunate coloanele cu evrei din toate cartierele iesene.”La usa ne asteptau doi jandarmi S.S.(trupele naziste care au infiintat lagarul de la Auschwitz), cu doua bate de lemn. ”Daca te loveau in spate scapai, daca te nimereau in cap, nu mai treceai de poarta…Si noi, ceilalti, calcam peste cadavre”. In timpul sederii la Chestura, toti evreii au fost supusi infometarii si nevoiti sa-si faca nevoile din picioare. In timpul serii, primul “tren al mortii”, cu destinatia Calarasi (lagar anitisemit), i-au luat lui Leizer F. tatal si un frate.

Iasi, 30 iunie 1930, ora 05.00. Coloane cu evrei batuti se indreapta catre gara din Iasi, pentru “al doilea tren al mortii”.”Noi, eu si un frate mai mic de-al meu ne-am tinut de mana si am ramas in aceeasi coloana. Cate cadavre am vazut in drumul spre gara si sange pe rigorile trotuarelor!.”Ajunsi in Piata Trasurii, “locul unde stau taxiurile astazi”, evreii au fost trantiti cu fata la pamant, iar jandarmii si civilii colaboratori i-au bagat cu fata in toata murdaria cailor.

Lagarul din vagoane

Vagoanele celui de-al doilea tren care a parasit gara Iasi erau mici, din scanduri, cu un acoperis de table, fara izolatie si aveau o capacitate maxima de 40 de persoane.”Noi, de frica, ne inghesuiam ca prostii, si la mijloc parea gol. Si impiegatul mai urca o alta serie, inca 40, pana am ajuns la 120 de oameni.

20 km, timp de opt ore, pe o caldura de 35 de grade, cei 120 de evrei au fost inchisi ermetic “intr-o adevarata camera de gazare, asemanatoare lagarelor nemtesti”. Consecintele au fost devastatoare, Dintre cei imbarcati, la destinatie au ajuns doar 18 sau 20, marturiseste, cu inima indurerata, batranul Leizer, supravietuitor al trenului mortii. ”Cei care mai eram in putere, ca sa mai eliberam locul si sa nu calcam pe morti, i-am facut mormane si ne-am asezat pe ele. Pot sa spun ca mi-am baut urina, mi-am supt transpiratia de pe camasa si mi-am udat buzele cu ea”. In acelasi vagon, batranul Leizer a avut norocul sa fie insotit de inca trei frati.”Ne-am batut unul pe altul si am cautat sa nu cadem jos. Daca cadeai joi, erai mort, cadea altul peste tine si nu te mai ridicai”.

Gropile comunale de la Podu’ Iloaiei

Mai mult morti decat vii, 20 de evrei au ajuns in Sinagoga din Podu’ Iloaiei, unde au fost hraniti si imbracati de evreii localnici. A doua zi, jandarmii i-au obligat sa identifice mortii dintre mormanele “descarcate “din trenul Iasi-Podu’ Iloaiei.”Toti erau deja in putrefactie si umflati ca mingile de baschet”, isi aminteste batranul.”Am fost echipati cu tarnacoape si dusi la cimitir sa sapam gropile commune”. Singurul ritual de inmormantare de care au avut parte acele gramezi au fost rugaciunile confratilor care mai rezistau doar pentru ca “ne puneau batiste cu otet la gura”.”Cu fiecare rand aruncat in groapa, puneam var nestins peste ei si ne gandeam ca noi, cei ramasi in viata, vom fi ultimul rand, in ultima groapa”.

Masacrul de la Iasi a durat doar doua zile, 29 si 30 iunie 1941. Timp suficient pentru a se aduna intre 8.000 si 14.000 de victime, “jidani comunisti”. Masurile anti-Semite antonesciene au continuat insa, cu lagarele de munca si deportarile masive in Basarabia si Bucovina.

Pana la sfarsitul lui noiembrie 1941, supravietuitorii “trenului mortii” au fost obligati sa munceasca in Podu’ Iloaiei: “la descarcat lemne, la carat material de constructie sau la strans recolta pe mosii”. Batranul Leizer povesteste ca a lucrat ca templar, primar al micului oras pe timpul legionarilor.”Omul asta s-o purtat ca un inger. Ma platea la zi si datorita lui am putut sa trimit bani mamei si surorilor mele, ramase fara niciun venit. Cu tatal internat la Calarasi, familia mea de acasa nu avea niciun fel de asigurare de hrana”. In iarna lui 1941, au fost incarcati in camioane si trimisi acasa.

Basarabia, mai 1942.”M-au luat de pe strada, in plina zi, si m-au dus la Centrul de Recrutare din strada Ghica Voda. Destinatia era de aceasta data Cetatea Alba, fosta parte a Basarabiei, aflata in apropierea frontului de razboi”. Acolo trebuia sa incarcam piatra in vagoane, de dimineata pana seara, pentru a repara drumurile pe care treceau carute cu cai spre razboi”. Cel mai rau lucru era mizeria.”Ne spalam doar o data la o luna sau doua, cand veneau trenurile-baie. In vagoanele etuva (nr.: cu apa supraincalzita) bagam hainele, iar noi ne spalam fara sapun in cele cu dus”. Casa muncitorilor pentru un an si jumatate a fost un grajd, unde dormeau pe pamant.

Predeal, 1943. Dupa ce au fost transferati la Predeal, evreii au cunoscut libertatea in 1944, cand s-a terminat razboiul si rusii au preluat comanda in tara.”Portile s-au deschis, iar toti cei care ne pazeau au disparut”, isi aminteste evreul F. Leizer.”Eram numai piele si os. Daca vroiau sa-mi faca radiografia, nu mai aveau nevoie de aparatul”.

“Intors acasa, am constatat ca din cele 14 familii evreiesti colocatare, in fiecare lipsea cineva, ori tata, ori un copil. Mama saraca era fericita ca din cei sapte plecati, ne-am intors teferi sase. Dar nu a putut sa-l uite pe cel pierdut. A trait pana la moarte cu speranta ca se va intoarce acasa, ca in povestile care circulau in acea vreme: cel plecat isi recapata memoria si se intoarcea acasa, dupa ani”, marturiseste batranul Leizer.

Iasi, 2010. In fiecare an, la 29 iunie, Finchelstein Leizer merge impreuna cu sotia sa (al carei tata a pierit in timpul Pogromului ) la cele trei cimitire din apropiere: la Cimitirul Evreiesc din Iasi, la cel din Podu’ Iloaiei si in Tg. Frumos.”Ma duc la aceste trei cimitire si pun cate o floare pentru toti cei pe care i-am cunoscut: unchi, veri…Cea mai mare durere este ca nu stiu nici acum unde se afla mormantul fratelui meu ucis”. Batranul isi sterge ochii cu aceeasi batista mototolita de emotii si lacrimi si imi spune ca vor trece iar cateva zile pana va indeparta amitirea Holocaustului.

Anunțuri

2 comentarii

  1. zilele trecute.. adica mai bine spus ieri cineva incefca sa imi explice .. ca ce rai sunt evreii… tare mi-as dori sa il vad fata in fata cu un supravietuitor. Sa vad ce mai spune…. ce argumente ar mai avea?

    1. Eu oricum nu inteleg si nu aprob nicio pozitie de discriminare..Iar ce a reprezentat Holocaustul a fost o culme a rautatii umane. Am luat interviul asta acum patru ani si mi-amintesc fiecare replica la fel de vie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s