Mitul Fericirii sau despre cum nu vei fi niciodata mai fericit decat poti fi acum

M-am gasit intr-o buna zi rapusa in fata intrebarii: „Oare viata mi-a fost data sa o traiesc numai asa, asteptand sa fiu fericita doar cand o sa reusesc sa ating un alt obiectiv maret din seria celor listate de societate, sau poate numai atunci cand apare cate un salvator neinfricat, transandu-mi generos o bucata din felia iubirii?”. Zacand acolo, in fata a ceea ce parea pentru mine Judecata de Apoi (mi s-a mai parut de alte cateva ori bune :))), am simtit ca am fost nedreapta in fata vietii, masurand timpul ei dupa propriul meu fus orar, strigand sus si tare ca voi fi fericita numai atunci cand…, doar cu conditia sa…, numai cu aprobarea lui…

Si daca totusi vine Fericirea asta in avans promisa, cum o s-o recunosc daca eu sunt vesnic nemultumita? Ar trebui sa arate Fericirea intr-un anumit fel, sa ia o anume forma sau sa imbrace iluzia unui anumit moment perfect? Si chiar daca, sa zicem, ating acel moment de Fericire, cum il perpetuez? Ca eu vreau sa tina mult Fericirea asta, nu? Ca doar pentru asta ma stresez in fiecare zi, amanand clipa de acum in schimbul Fericirii aleia supreme? De parca am semnat vreun contract cu viata atunci cand m-am nascut si mi-e promis sa fiu si eu fericita candva, pe data de…, in ziua cutare.
Sau nu am voie sa fiu fericita prea mult? Ma bucur putin de ea si o arunc inapoi vietii, strigand ca eu nu merit mai multa fericire? Pesemne ca Altcineva a decis pentru mine ca eu merit doar o scoarta de Fericire, si numai daca am fost cuminte si buna, voi primi, ca o flamanda de Fericire ce ma cred, faramele care mi se cuvin…
Dar daca nu eu am parte de toaaaaata Fericirea, catre cine se duce ea, Fericirea?
Mintea tricoteaza repede, spre mandria Egoului meu sensibil la comparatiile cu ceilalti, scenariul numarul doi. Fericirea este sigur o traista cu galbeni de care au parte mai mult cei bogati. Felia lor de Fericire e mai groasa si mai stabila pentru ca au trudit mult in viata si merita sa fie fericiti cu ce au dobandit. Normal. Cum de nu m-am gandit? Eu nu sunt buna de nimic, nu am tot ce au ei, cei bogati. Pare o scuza relativ credibila pentru mintea obosita, alerganda dupa Fericire.
Hmmm…dar daca astia bogatii, de fapt, au avut noroc, sau mai rau, au furat ca sa ajunga bogati, ca sa ajunga fireste mai repede la Fericire?
Scuza asta nu-mi mai convinge creierul de maimuta. Sa o luam pe calea virtutilor si sa le preaslavim putin. Si asta e buna rau pentru Ego. Sa-i dam putin cu plus, ca tot ziceam mai devreme ca nu sunt buna de nimic. Dar sunt buuuuna cu ceilalti, prea buuuuna ar zice unii „amarati” energetic.
Deci, clar am sa ma dau eu la o parta din calea Fericirii si ii las pe astia care se simt „neajutorati” sa ajunga ei mai intai la Fericire. Eu, si asa, ma descurc mereu pe cont propriu si, oricum, nu as sti ce sa fac cu prea multa Fericire. Sa fie altii fericiti, zic. Ma incalzesc si eu cu fericirea lor. :)))

fer
Pentru un om obisnuit prost (zic astazi) cu mesajele „Viata e o lupta”, „Doar cei puternici reusesc”, „Munceste mult sa obtii aprobarea altora si o sa fii iubita si fericita”etc., dar care, din fericire, se simtea mai tot timpul contra curentului cotidian, raspunsul la intrebarea de mai sus a venit ca o mare eliberare din deziluzii.
Trebuie sa marturisesc ca acum nu mai stau la coada pentru Fericire. Nici nu o mai portionez pe zile, saptamani, sau chiar ani, ignorand tocmai ceea ce conteaza, momentul prezent. Nu mai sunt nici in goana dupa fericire, nici nu-mi vad fericirea agata intr-un copac, rezervata pentru „alesi”.
Fericirea mea e foarte simpla. Astazi nu mai simt ca e poleita cu aur si o sa-mi sara sigur in ochi cand va aparea. Nici nu mai cred ca mi-o flutura altii pe la nas, avand optiunea sa o ia si sa plece cu ea. Fericirea nu e celor bogati sau slabi, nici a celor prea buni cu altii sau prea cuminti si docili. Nici macar a teribilistilor. Adrenalina nu e fericire, nu e viata, e doar o mica parte din ea, un hormon care depinde de stimuli.
Fericirea e ca viata. E pentru toti. Aici si acum.
E bucuria de a trai si de a ma simti, macar in sufletul meu, libera si lipsita de compromisuri. E racordarea la valorile mele si congruenta dintre ceea ce zic si ceea ce fac. E conexiunea reala pe care o am cu oamenii dragi, si cu cei necunoscuti, disponibili si bucurosi sa o imparta cu mine. Aaa, deci nu tre’ sa muncesc pentru iubirea celorlati :))) E suficient sa fiu.
Fericirea este viata insasi. Iar viata nu e rezervata, portionata, dependenta de cineva sau ceva. Viata se intampla pur si simplu. Aici si acum. Si are timpul si rostul ei. Tot ce putem face noi e sa venim in intampinarea ei si sa o traim. Aici si acum. Deci cand spui despre tine ca esti neferict, inseamna ca spui ca esti deconectat de la Viata?! Si atunci pentru ce lupti sperand ca o sa fii mai fericit decat esti acum in loc sa fii chiar fericit? E ca si cum ai spune ca vei fi mai viu decat esti acum. Nu. Nu poti fi mai viu decat esti acum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s