De ce criticăm atât de des?
Una dintre cele mai mari provocări care mi s-au ivit în meseria asta de Coach, este că, orice ai face și oricât de bine pregătit ai fi, nu ai cum să mulțumești pe toată lumea, deși tentația este mare atunci când lucrezi cu oamenii în evenimente de dezvoltare personală publice.
În general, nu am avut incidente pe care să le țin minte în meseria asta, dar există întotdeauna șansa ca atunci când te adresezi unui grup mare de oameni, să se ivească cineva cu rol de ”hater”, căreia nu-i convine nimic din ceea ce spui.
Acest comportament de critic ascunde, de fapt, o frustrare pe care persoana în cauza nu știe cum să o exprime altfel decât vocal, cu ton ridicat și de față cu toată lumea (pentru a-și justifica comportamentul mai are nevoie de câțiva aliați).
Persoana în acest rol care atacă în loc să ofere feedback sau să-și exprime punctul de vedere diferit. Este și cea care încearcă să ocupe cel mai mult spațiu și timp din programul facilitatorului, ignorând nevoile grupului.
Mai înseamnă și o frustrare venită din spiritul de competiție și din teama de a nu fi contrazis sau a nu avea dreptate, din frica de o oarecare autoritate. Există întotdeauna posibilitatea ca un astfel de comportament să acapareze și experiența grupului, moment în care facilitatotul trebuie să intervină.
De fapt, aș numi acest comportament de ”hater” acel mic critic interior (pe care îl avem cu toții), căruia nu-i convine nimic, care ar vrea mai mult, mai bine, mai altfel.
Motivul pentru care unii oameni dau sfaturi sau critică excesiv este că le e frică să se apropie de propriile vulnerabilitățile, să-și asume propria autoritate și să aducă schimbări în propria viață.
De obicei, acest mic critic interior este construit din reacția părinților la ceea ce face copilul în relația cu ei (”Nu așa, Nu acum, Nu fă aia, Mă faci de rușine, Ce-o să zică vecinii, Cum?: Gigel a luat 9.8 și tu doar 9.7?”).
Și, surpriză, credințele noastre negative despre puterea și potențialul nostru se vor materializa la maturitate în vecinul, iubitul, mama, tata, sora, șeful, colegul care ”au tot timpul ceva cu noi”.
Exercițiu de Coaching (maparea dialogului interior între Eu și Criticul Interior):
Dacă ați discuta tête-à-tête cu acest mic critic interior (exercițiu pe care vă propun să-l faceți), discuția ar suna cam așa:
Adult: Vreau să-mi schimb jobul. M-aș duce într-un mediu profesional unde calitățile mele sunt valorificate, unde pot să-mi folosesc talentele naturale.
Critic Interior: Ehhh, da’ unde? Nu vezi ce fac toți ceilalți? Cine din familia ta a îndrăznit să-și schimbe jobul? Dar banii de unde o să iei până îți găsești altceva?
Adult: Poate o să găsesc o oportunitate în afară. Am văzut alte companii care oferă joburi pe abilitățile mele.
Critic Interior: Ehhh, da’ unde să pleci? Și cum o să descurci cu banii acolo? E scumpă viața în…
Adult: Mă gândesc să mă apuc de niște cursuri care să-mi placă (dezvoltare personală, coaching). Să aflu exact ce-mi place.
Critic Interior: Ehh, da’ cum? La vârsta asta să te mai apuci de învățat? Nu știi că numărul de neuroni scade odată cu creșterea vârstei? Și nici nu mai ai chef și motivație…
Adult: Știu, dar am văzut pe cineva care s-a apucat de o a doua facultate la 50 de ani.
Critic Interior: Ehhh, da’ de unde? Sigur nu avea ce face sau nu-l mai primea nimeni la muncă la vârsta aia.
Observați că de fiecare dată când adultul caută alternative de a soluționa situația, vocea Criticului Interior are cam același răspuns, aceeași tonalitate și replicile sale duc în același colț închis al minții: ”Orice ai face, nu se poate sau nu faci bine”.
Acesta este ceea ce psihologia numește ca fiind un mecanism de apărare sau de supraviețuire: același răspuns mental, automat, care limitează posibilitățile de dezvoltare și potențialul omului.
Unul dintre mecanismele de apărare care reies din dialogul de mai sus este raționalizarea.
Raționalizarea are loc atunci când oamenii construiesc explicații false pentru propriul comportament, fără a conștientiza că explicații lor (deși par raționale) nu au cum să se potrivească tututor situațiilor de viață.
Raționalizarea reprezintă un mecanism de apărare (sau de supraviețuire) care a funcționat în copilărie pentru a face față greutăților, fricilor sau lipsurilor materiale în mediul familial. (”Trebuie să rămâi la același job până la pensie care să ai un venit sigur și o pensie”, ”Statul dădea joburile după ce terminau oamenii școala, nu ca acum…”).
Când raționalizezi evenimentele dificile pe care le traversezi, aduci argumente din plaja experiențelor prin care ai trecut deja și care te-au nemulțumit.
De fapt, este ca și cum ai căuta soluții la probleme de adult cu mintea de copil.
Ce rol are Coach-ul în întreruperea acestui discurs critic automat?
Amplificarea și exagerarea replicilor în discursul de mai sus are ca rol lărgirea percepției clientului asupra situației de viață care îl frământă și îndreptarea atenției către ”urgența” de a schimba ceva în atitudinea de viață.
Atunci când reușim ”să scoatem din minte” un dialog interior care ne dă bătăi de cap, devenim mai obiectivi asupra următorilor pași pe care îi avem de făcut în direcția schimbării.
Exercițiul de mai sus ne ajută să vedem importanța procesului de Coaching, în a opri roata destinului sau a sorții sau în a repeta destinul membrilor familiei sau mediului în care ne formăm. Oricât de mult ne-am dori să ne schimbăm, dacă nu facem ceva diferit, în mintea noastră va rulea doar ceea ce cunoaștem deja despre viața noastră.
Tocmai pentru că, la nivel de credințe mentale și obiceiuri, suntem suma celor 5 oameni cei mai apropiați, schimbarea de mentalitate nu se poate face (doar) de unul singur, ci este nevoie de prezența unui specialist, care oferă o perspectivă diferită, neutră și care ajută clientul să-și accesezi resurse noi, pe care nu a fost nevoie să le folosească în situațiile de viață trecute.
P.S. Te aștept la workshop-ul din 15 octombrie, unde vom discuta și vom lucra exact pe subiectul gânduri, emoții, niveluri de conștiință sau schimbarea de perspectivă/atitudine asupra relațiilor și a vieții.
Coaching Tranformational 