Piesa începe într-o pădure, o casă a sinelui, locul din care ar trebui să iasă viață prevestește o moarte spânzurată, o moarte în așteptare.
Casa din Pădurea Spânzuraților, spațiul din care intră și iese Vocea Conștiinței, bezmetică în încercarea de a lega înăuntru de în afară.
”Nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului, iar dacă totuşi încearcă…”
Între datorie și vinovăție, stă pedepsa implicită.
”Pedeapsa (crimei) n-are nevoie de justificare, căci crima poartă în pântecele ei pedeapsa.”
La ce bun datoria dacă îți pierzi sufletul?, pare că spune Conștiința. Eroul caută o altfel de datorie.
Fascinanta călătorie a eroului de ”spânzurare” a credințelor moștenite despre datorie: de la oarba datorie față de tată și patrie, logodnica, mamă și Dumnezeu, pentru ca în final, toate să conveargă în datoria față de sine.
Într-un fel, capacitatea de a simți vinovăție îi salvează sufletul.
Sfârșitul piesei ar putea fi începutul bun al vieții: cea mai importantă datorie este cea față de sufletul tău, din care derivă natural, ca-ntr-o pădure fertilă datoriile față de exterior. Altfel, ne definim prin datorii distorsionate și ne răzbunăm pe natură, pădure, patrie, nații.
V.I.S. 