Quentin, fiul cel mare, își începe discursul premonitoriu cu gândirea deja pervertită moștenită din tată în fiu.
Tatăl, iubitor al cărților, căzut în patima alcoolului pentru că și bunicul ”sarcasticul, cinicul, neîmblânzitul lui tată, picior de lemn, bătrânul guvernator era ultimul Compson care nu avea să dea greș cu nimic în afară de longevitate sau sinucidere.”
Filosofia unui timp fatalist, cu toate concluziile despre viață deja gândite. Orb ca un Oedip. Unde-i creativitatea?
”Între șapte și opt, atunci intram iarăși în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului, dăruit de tata.”
“(Ceasul) Ți-l dăruiesc, nu ca să-ți amintească de timp, ci ca să-l poți uita când și când, câte o clipă, și să nu-ți cheltuiești toate forțele încercând să-l înfrângi. Pentru că nicio bătălie nu e câștigată vreodată, mi-a spus.”
”Atunci când se aude ticăitul ceasului, apare și umbra.” (Umbra melancoliei)
”Ceasul a sunat iarăși jumătatea. M-am oprit peste pântecele umbrei mele și am ascultat bătăile distanțate și liniștite.”
Repetiția indica mereu absență și jale.
Unde-i filtru? Unde-i mama?
„în mare parte a timpului stă întinsă în pat cu cârpă de camfor pe cap, iar plânsul din voce se aude din spatele ușii.”
Dar discursul lui Quentin nu este un dialog curat între tată-fiu pe teme oedipiene (o încercare de adaptare la timpul realității), ci se duce mult mai în spate.
Aflat la confruntarea cu propria realitate – trecerea de la adolescent spre tinerețe și plecarea la facultate – personajul apelează prin acest discurs delirant la o soluție de gândire magică, iar Eul său este confiscat de Supraeul arhaic.
V.I.S. 